Balada Dochiei

Dochia

În cursul istoriei sesizăm rezistența unui neam prin anumite compromisuri. După războaie seculare, regii a două regate decid să semneze un acord de pace, girând prin căsătoria urmașilor regali, de multe ori minori. Se căsătoresc și verișori cu verișoare în interesul menținerii unei dinastii ori copiii pur și simplu se vând, urmărindu-se avantajele materiale ale familiei.

Uneori femile se împotrivesc unirii matrimoniale cu “alesul”, pornind astfel războaie (Elena a declanșat războiul troian). Însă, de cele mai multe ori, unirea are loc firesc, pentru a perpetua o famile, pacea, un regat ori specia umană (din combinarea a 2 etnii de indivizi după un război). Colonizarea unei arii se face și forțat, prin exterminarea unei etnii și aducerea alteia (U.R.S.S.-ul reprezintă cel mai bun exemplu).

Oamenii uită repede trecutul și viața își urmază cursul firesc, de cele mai multe ori nici măcar nu învață din greșeli și istoria se repetă.

Pe 9 martie serbăm Babele, cea mai reprezentativă fiind Baba Dochia. În jurul ei s-au țesut o serie de legende de-a lungul mileniilor, însă am ales să dezbatem în acest articol Balada Dochiei, semnată de poetul Gheorghe Asachi în anul 1838, după ce vizitează Ceahlăul (pe atunci numindu-se Pion, acolo fiind pietrele Dochiei). Asachi gravează povestea unei prințese ce are urme de conștiință și intelect, refuzând să se ducă cu împăratul roman care i-a ucis mișelește poporul. Războiul daco-roman s-a derulat în 2 episoade, fiind câștigat de romani datorită lipsei unității între numeroasele neamuri dacice. Dacii au luptat până la sfârșit, primind ajutor de la mai multe nemauri, precum sarmații și preferând să moară decât capturarea și umilința, la finalul conflictului armat.

 

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţară
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.

 

Cristian Bodnărescu

11,005 total views, 2 views today

10832 Total Views 2 Views Today
Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *