Viaţa lui a fost a unui martir

Pe 31 ianuarie 2011 A plecat la Domnul Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, unul dintre marii prieteni ai Basarabiei. A încurajat acţiunile Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, a expediat mesaje de binecuvântare la toate acţiunile lui importante. În zilele de 17 şi 18 mai 2008 invitase conducerea Forului – regretatul Andrei Vartic, Vasile Şoimaru şi subsemnatul – la reşedinţa sa de la Mănăstirea Nicula.

Am stat de vorbă cu el o seară şi o jumătate de noapte, apoi, la o oră târzie, ne-a introdus în Paraclisul Personal de la Nicula: după ce a dat la o parte o catapeteasmă din lemn de tei poleită cu aur, a scos de sub măsuța pentru împărtăşanie o cutie de carton, în care păstra cu sfințenie o pereche de bocanci cu pielea plesnită.

– Îi am din închisoare. Îi ţin aici ca să nu cad în păcatul trufiei şi să-i mulţumesc mereu Celui de Sus, care m-a descălțat de bocancii de pușcăriaș ca să-mi pună în picioare încălţări de Mitropolit. Crăpăturile sunt de la bătaia gardienilor, care mă loveau cu bâta la tălpi la Gherla. După astfel de bătăi, care aveau scopul să nu lase urme, mergeam câteva săptămâni doar în genunchi şi în coate, neputând călca pe tălpile umflate, devenite răni de carne vie…

În 1958 fusese condamnat de către Tribunalul Militar Ploieşti la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Şi-a ispăşit pedeapsa la închisoarea din Aiud.

Avea 38 de ani pe atunci şi şi-a promis că, dacă iese viu din închisoare, va traduce Biblia, cuvintele lui Dumnezeu, în care îşi găsise refugiu.

Mircea Eliade povestea că mulţi deţinuţi s-au salvat povestind. Anania s-a salvat rugându-se. Şi scriind. S-a salvat prin rugăciune neîntreruptă, credinţă mijlocită şi creaţie eficientă.

Acolo, în infernul de Aiud, a compus două piese de teatru: „Steaua Zimbrului” şi „Meșterul Manole”, însumând peste 10.000 de versuri, care s-au păstrat înmagazinate în memoria sa.

După ce a ieşit, a stat câteva luni nedezlipit de masa de lucru, până şi-a despovărat memoria de piesele, poeziile şi prozele alcătuite în detenţie.

Comparasem viaţa lui cu o cascadă. Doar că ea se revărsase spre cer. Cu omenescul, deznădejdea şi încrederea ei.

Dacă ai avut norocul să asculţi această Niagară de spirit, n-o mai poţi uita.

Stăteam, noi, cei trei basarabeni, în faţa lui ca-n faţa unui patriarh din cei de la facerea lumii.

Veneam dintr-o aşchie de ţară de dincolo de Ţară unde Dumnezeu a fost cel mai umilit.

Ce înseamnă o țară din care e alungat Dumnezeu? Ne întrebam şi căutam răspunsul împreună.

O ţară fără biserici e o ţară tristă, iar o țară fără Dumnezeu e o ţară moartă. E un pustiu cu oameni, cu edificii, cu pieţe, dar un pustiu. O ţară care nu are un loc unde poți aprinde o lumânare, unde poţi îngenunchea şi gândi o rugăciune e lipsită de viaţă, chiar dacă viaţa forfoteşte în ea.

Ne povestise despre călăii săi fără înverşunare, ca şi cum i-ar fi compătimit. Era în zborul înalt al aducerilor aminte, fără să fi pornit motoarele indignării.

Unii dintre cei care îl turnaseră l-au invidiat după decembrie 1989: că el a făcut închisoare comunistă, iar ei nu. Că el a tradus Biblia, în una dinte chiliile de la Văratic, iar ei… Doamne, miluiește-i, adăuga mitropolitul.

– Închisoarea e un loc unde regândeşti lumea. Știți care e cea mai mare pedeapsă din închisoare?! ne-a întrebat. Bătăile?! Frigul ?! Foamea?!

Şi, fără să aştepte să ghicim răspunsul, ne-a spus:

– Imposibilitatea de a fi singur.

Singurătatea îi era necesară pentru rugăciune şi creaţie. Şi tocmai pe aceasta i-o răpiseră temnicerii: îi trimiteau mereu peste el diverşi delincvenţi gălăgioşi, ca să nu-i permită, lui şi altora ca el, să fie singur cu sine.

A trecut demn prin suferinţă, ca un viitor mitropolit, candidat la scaunul de patriarh al României.

Să ieşi din iad fără crispări, aceasta a fost marea victorie a lui Bartolomeu Anania.

După ce şi-a părăsit Aiudul şi şi-a scos papucii care l-au strâns în închisori, umblase o vreme prin Bucureşti desculţ.

– Libertatea mea era cu picioarele goale.

Memoriile scrise i le-a păstrat o doamnă, Patricia Pâslaru, într-un seif de la o bancă din SUA până în anul 2001, când – convinsă că pe ÎPS Bartolomeu nu-l mai paște închisoarea – i le-a expediat.

Le-a finalizat la Cluj şi Nicula.

Apoi le-a publicat la o editură din Iaşi, „Polirom”, în 2008.

Ni le-a expediat fiecăruia dintre noi, ca o continuare a discuţiei noastre din acea noapte neuitată de mai.

Memoriile lui Bartolomeu Anania par, pe alocuri, fragmente de literatură SF: un destin de român pe care un om cu greu şi l-ar putea inventa, pentru că ficţiunea nu poate fi la fel de ingenioasă ca viaţa.

Scrie despre suferinţele sale fără mânie, fără supărare, fără silă.

Pus în situaţia de a se povesti, regretă doar faptul că cei mai tineri ani i s-au irosit prin celule.

Ce e povestit cu ură naşte ură, dă de înţeles ÎPS Bartolomeu. De aceea el povesteşte cu milă despre cei care l-au maltratat fără milă.

Sunt viaţa şi destinul pe care şi le asumă ÎPS Bartolomeu.

Cartea se încheie la pagina 696. Dar ea continuă, ca şi destinul ÎPS Bartolomeu Anania, şi dincolo de această filă.

Viaţa lui a fost a unui martir.

Atunci când îmi este greu, mă gândesc la părintele Anania, omul care a ştiu să-şi păstreze libertatea spiritului, fiind cu trupul prins în lanţuri şi care a învins lumea prin suferinţa ce nu l-a putut îngenunchea în celulele de la Aiud.

Acad. Nicolae Dabija – Ziarul Cotidianul

368 total views, 4 views today

344 Total Views 4 Views Today
Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *